23 iulie 1993.ora 09:00- Am intampinat aceasta lume cu un strigat energic si cu nerabdarea de a face parte din ea, dupa 12 ore in care am fost putin nehotarata daca asta vreau cu adevarat. 3 luni mai tarziu era sa ma razgandesc si sa o parasesc, dar nu m-au lasat( pentru asta le multumesc parintilor si medicilor de la spitalul ‘Marie Curie’ Bucuresti). Probabil cineva avea planuri cu mine si inca are, de continui sa respir aerul asta poluat. Timpul a trecut, am crescut si am gustat din viata poate mai mult decat au facut-o altii la varsta mea; am devenit cine sunt, am plans, am ras, am cazut, m-am ridicat, am clacat sau am mers mai departe, m-am bucurat, am fost trista,am avut incredere sau mi-a fost teama, dar sunt acum,aici,mai multumita ca niciodata. Un lung sir de evenimente m-au ranit, dar le sunt recunoscatoare tuturor celor care le-au cauzat: fara ei nu as fi avut niciodata curajul sa fiu eu, o ‘eu’ atat de minunata pe care pot acum mai usor sa o iubesc si sa o accept si pe care ceilalti o vad ca si mine. Multumesc pentru ca in incercarea de a ma calca in picioare prin orice mijloace posibile m-ati eliberat de voi! Stiu ca nu asta ati vrut, dar m-ati facut mai puternica. Pornesc pe drumul spre majorat cu mult mai mult decat am avut vreodata pana acum: un scop, ambitie, vise, dorinte, prieteni si eu insami.
La 17 ani pot sa strig ca ‘ASTA-I VIATA MEA!!!’ si indiferent de obstacole sunt decisa sa o traiesc asa cum vreau, pentru ca,pentru prima data in 17 ani stiu exact ce vreau si exact ce trebuie sa fac pentru a ajunge acolo unde vreau. Pentru asta le multumesc tuturor celor care mi-au fost, imi sunt si cu siguranta imi vor ramane aproape in continuare, dar si celor care, in incercarea de a ma dobori, m-au ridicat! God bless you all!
multumesc:D
RăspundețiȘtergere