Eu, tu şi... un sac de cartofi!

Treceam ieri pe stradă(unul dintre cele două mari bulevarde paralele ale Oneştiului, într-o zi obişnuită, în intervalul orar în care toată lumea se întoarce de la serviciu, cu alte cuvinte o stradă aglomerată) şi mi-au atras atenţia doi omuleţi care nu erau nici prea tineri, nici prea bătrâni, nici prea frumoşi, nici prea urâţi, nici prea înalţi, nici prea scunzi, nici prea slabi, nici prea graşi, nici prea simplii, nici prea complicaţi; erau deci doi oameni comuni... şi se ţineau de mână.

Era, totuşi, ceva între ei sau în ei, care m-a făcut să zâmbesc; era o legătură atât de sinceră, părea o dragoste atât de simplă, atât de...perfectă, în simplitatea ei. Ei doi aveau acel ceva, acel ceva care îţi dă furnicături pe şira spinării şi îţi trezeşte fluturaşii din stomac, acel ceva care nu îţi este dat să îl vezi zilnic. El ţinea în cealaltă mână un sac de cartofi de 5 kg, care nu ştiu în ce fel, dar parcă întregea legătura dintre ei doi.

Poate sunt nebună, dar asta chiar a mişcat ceva în mine; erau doi oameni şi un sac de cartofi, dar păreau atât de... unul singur!